L'Âme Bohème: Nicolae Tonitza-un geniu,un boem,inegalabil si nemuritor

13 aprilie 1886-Bârlad - d. 26 februarie 1940, București

„Tonitza, nume ce sună atât de armonios, o figură de boem îndărătnic și un suflet capricios! […] Culoarea lui Tonitza e clară, veselă și strălucitoare ca a cerului de primăvară, iar dacă motivul îl întristează, paleta sa totuși nu se întunecă, nu se mohorește ca plumburiul de toamnă, tristețea lui păstrând o duioșie străvezie. […] Pictura lui provoacă un fluid de ți se oprește judecata și-ți lasă doar ochii să se îmbete. […] peisajul lui Tonitza să nu-l cauți pe pământ, căci nu-l găsești nici în vis, ci în retină.”Krikor H. Zambaccian

Mama si copilul

S-a nascut la 13 aprilie 1886 in Barlad, judeţul Vaslui, fiind primul dintre cei cinci copii ai Anastasiei și ai lui Neculai Toniță.

A urmat Şcoala primară de băieți nr. 2 ,apoi Gimnaziul real „Manolache K. Epureanu” din localitatea natală.A dovedit inca de pe atunci ca avea calităţi remarcabile de caricaturist şi desenator.

Cap de dansatoare

“Adevăratul meu debut în pictură a fost cam pe la anul 1900, când am primit de la o cucoană bătrână comanda de să-i fac portretul în “oloi”. Doamna îmi făgăduise patru lei pentru această operă – și libertatea să-i ciupesc la discreție, din “agudele” grădinii, tot timpul cât voi lucra. Am reușit, firește, să zugrăvesc o cucoană bătrână, ceiace dealtminteri nu era greu: toate cucoanele bătrâne seamănă între ele. Dar clienta mea a fost nemulțumită şi m-a pus să-i corijez tabloul, după indicații tare imperative, gura mai mică, gâtul mai gras, ochii mai mari, nasul mai subțire, cerceii mai lucioși – până când mă trezisem că pictasem o fetiță de unsprezece ani. Cucoana a fost încântată (avea peste 65 de ani) – și m-a achitat foarte culant cu patru piese de argint, nouă și strălucitoare. Numai când am ajuns cu ele la bragagiul meu am aflat că erau false. Atunci mi-am dat seama că sunt riscuri mari în cariera de pictor… Ceia ce am putut constata, cu prisosință, verifica și mai târziu…”

pictura manastirea Durau

In 1902 pleaca din Barlad si se inscrie la Școala națională de Belle-Arte din Iași.I-a avut profesori pe Gheorghe Popovici și Emanoil Bardasare.In ultimul an participa la o greva a studentilor si din acest motiv nu poate sa isi ia diploma de absolvire.Va ramane prieten cu colegii sai Ștefan Dimitrescu și Leon Viorescu.

In cadrul unei excursii a studentilor de la Arheologie Bucuresti ,merge si cunoaste Italia.

In vacanta urmatoare ramane in tara si zugrăvește biserica din satul Grozești,judeţul Bacău,impreuna cu alti colegi de-ai sai.

În anul 1905 lucrează la decorarea capelei Palatului Mitropoliei din Iaşi, alături de Emanoil Bardasare.

La München in Germania pleaca in 1908 si este admis la Königlich Bayerischen Akademie der Bildenden Künste (Academia Regală Bavareză de Arte Frumoase.

În această perioadă îşi expune lucrările la Kunstverein din München, însă trimite caricaturi la revista Furnica și îşi face debutul publicistic cu articolul „Importanța criticii de artă”, în revista „Arta română” din Iași.

Curte

In 1909 in vara merge in Italia si in toamna in Franta .Ramane pentru urmatorii doi ani la Paris.Lucreaza o perioada alături de Ed. Jean Aman, frecventează atelierul lui Pierre Laprade și face studii după pictori celebri.Pictează peisaje, portrete și compoziții, pe care le expune în atelierul său din Montparnasse.

Se intoarce in tara in 1911,prima data la Barlad si apoi la Iasi ,unde preda o perioada ca

suplinitor la desen la Liceul militar.Participă la expoziția „Tinerimii artistice” şi creează seria de lucrări numită „Din viaţa celor umili“.

In 1912 termina studiile Școlii naționale de Belle-Arte și obține prin concurs certificatul de "pictor bisericesc".Este cel care va zugrăvi bisericile din Scorțeni, Siliște, Poeni, Văleni.

In 1913 se casatoreste cu Ecaterina Climescu.Vor avea doi copii pe Catrina si Petru.Din motive financiare renunta pentru cativa ani la pictura si lucreaza la ziarul Iasul ca redactor.

În 1916 expune la București 94 de picturi și desene, împreună cu Ștefan Dimitrescu.

Este mobilizat și trimis pe front, unde cade prizonier în luptele de la Turtucaia (1-6 septembrie 1916), de unde va fi trimis în lagărul de prizonieri din Kirjali, din Bulgaria.

Odaia prizonierilor

Dupa intoarcerea din razboi se stabileste la Bucuresti unde participa la expozitii,colaborează la publicații de orientare socialistă cu desene și cronici artistice.Intre 1921-1924 locuiește la Vălenii de Munte.Devine redactor la revista Artele Frumoase.

In 1925 se retrage din asociatia “Arta romaneasca “,iar la sfarsitul aceluiasi an impreuna cu bunul sau prieten Stefan Dimirescu,Oscar Han si Francisc Sirato infiinteaza “Grupul celor patru”.

„Uniți nu atât prin temperament şi viziune, cât prin devotamentul faţă de artă şi responsabila asumare a condiţiei de artist, cei patru vor scrie un capitol important în istoria picturii şi sculpturii moderne româneşti, cultivând în cadrul unităţii grupării diversitatea propriilor individualităţi creatoare, afirmate cu îndrăzneală şi originalitate”, scria istoricul de artă Doina Păuleanu în studiul Grupul celor patru.

In anii urmatori pana in 1934 participa la repetate expozitii ale "Grupului celor patru".Intre timp expune si in strainatate Barcelona (1929), Amsterdam (1930), Bruxelles (1935).

In urma decesului lui Stefan Dimitrescu in 1933 ocupă catedra de pictură la Academia de Belle-Arte din Iași, rămasă vacantă.

Impreuna cu Francisc Șirato intre anii 1933/1934 merge in Dobrogea si picteaza o serie de tablouri si desene,fascinat fiind de peisajele din Balcic.

Tataroaica

Viata era din ce in ce mai grea,cu lipsuri mari financiare.Surorile sale ramasesera vaduve si trebuia sa se ingrijeasca si de dansele.Aceasta situatie si eforturile mari pe care trebuia sa le faca pentru a castiga bani ,l-a afectat fizic si emotional.

Ii scria lui Cezar Petrescu:"17 decembrie 1935, ... Am va să zică de întreţinut - (în afară de familia mea, destul de mare) - încă două surori şi şapte nepoţi. Îţi poţi închipui ce sforţări supraomeneşti trebuie să depun ca să pot face faţă atâtor cheltuieli. Cu banii pe care i-am luat de la Vodă pentru panourile de la Palat mi-am plătit, până la epuizarea fondului, o mare parte din datoriile care mă sufocau. Am rămas fără o centimă - dar mă simt om mai liber. Vorba e că acum am intrat în iarnă mai sărac decât anul trecut. Cu atâta împovărare familiară, situaţia mea e exasperantă...".

Sanatatea lui incepuse sa se degradeze cu fiecare zi care trecea.

"Nov 1934, Dragă Titina, i-am scris şi lui Şirato: am o serie de vertijuri care mă înspăimântă. Azi, când mă găseam la lucru, am ameţit atât de bine că mi-a căzut capul pe vopselele de pe paletă. M-am ridicat cu greu şi gâfâind. Poate boala mea n-ar fi progresat aşa de repede dacă n-aş fi avut în ultima vreme o serie de supărări penibile... simt că nu mai pot munci cu verva, cu elanul de altădată".

In 1939 ,boala de care suferea(scleroza cerebrala) se agraveaza.

Iarna

"Iulie 1939, Dragă domnule Trembinski, Sunt de mai multe zile bolnav... Se împlinesc taman 5 luni de zile de când zac. Asta a lovit cu plictis - mai ales că n-am voie să lucrez. Am alt necaz: sunt bâlbâit. Mi-i ruşine să dau ochii cu oamenii. Enervarea se dublează. Stau toată ziua în odaie de unul singur. Şi măsor podeaua cu paşi grăbiţi la deal şi la vale. Vremea se scurge încet - parc-ar fi de plumb... de plumb e şi lumina care pătrunde prin fereastră. Am impresia că încet..."

Dupa o grea suferinta la 26 februarie 1940 se stinge din viață.

„Nicolae Tonitza, un spirit cât veacul, un scriitor desăvârşit şi un erudit. A scris extraordinar despre ceea ce nu poate fi pictat şi a pictat divin ceea ce nu poate fi descris în cuvinte. A fost un inovator în pictura bisericească, a excelat în critica de artă, a scris surprinzătoare cronici de teatru. A făcut reportaj, interviu, editorial. A fost profesor. Era impunător. Recita din marii scriitori români şi din propriile creaţii! Traducea din Baudelaire şi era preocupat de estetica lui Hegel”, spune Adina Rențea, Director programe culturale Art Safari București.