L'Âme Bohème: Ștefan Luchian-destinul tragic al unui geniu

Lorica cu crizanteme

S-a nascut la 1 februarie 1868 in judetul Botosani,la Stefanesti,intr-o familie instarita ,ca fiu al maiorului Dumitru Luchian și al Elenei Chiriacescu. Tatal sau provenea din familia serdarului Vasile Luchian, boier caftanlău și președinte al Eforiei orașului, iar mama sa - Elena Chiriacescu, s-a născut la Perieți (Ialomița), în familia proprietarului agricol Iamandi Chiriacescu.Tatal lui Stefan Luchian a fost comandantul Batalionului nr.3 de grăniceri si bun prieten cu Alexandru Ioan Cuza.
Lăutul

In aprilie 1873,Stefan Luchian si familia sa se muta in Bucuresti.Cumparasera o casa pe strada Popa Soare nr.15, în vechea mahala a Mantulesei.
Talentul lui a putut fi remarcat inca din copilarie,incepand sa picteze inca din vremea in care a urmat cursurile primare la Școala din Tabaci.Prima sa lucrare dateaza de la varsta de 16 ani,este pictat in ulei si infatiseaza o casa.Era numit „pictorul clasei” pe vremea când era elev la la Liceul „Sfântul Sava”si facea temele colegilor la desen pe bani „30 de gologani”.
Chiar daca se remarcase prin talentul sau,mama artistului vroia neaparat sa il inscrie la scoala militara.In 1885 Stefan Luchian s-a inscris singur la clasa de pictura a Școlii Naționale de Arte Frumoase, pe care o absolva în 1889, obtinând medalia de bronz pentru un Cap de expresie si un Studiu dupa natura.

In paralel cu Scoala de Arte,a urmat cursurile Conservatorului din Bucuresti,la clasa de flaut.El iubea vioara si isi dorise sa invete sa execute tremuratura coardei.Insa ,dupa cum chiar el declarase „Mi-erau mîinile prea lungi și m-am apucat de flaut...”.
Scoala de Arte de la acea vreme promova academismul,care i se parea saracacios si insuficient.In arta realista,a exprimarii realitatii incojuratoare ,este incurajat de maestrul sau Nicolae grigorescu,despre care afirma „tot ce știu am învățat de la Grigorescu”.
In toamna lui 1889 pleaca la München ,unde a studiat două semestre la Academia de Arte Frumoase. Profesori i-au fost: Johann Caspar Herterich și Ludwig Herterich.In 1890 s-a intors in tara , unde a participat la prima expoziție a societății de artă Cercul artistic.
In 1890 a plecat la Paris ,la Academia Julian.A studiat in atelierul lui William-Adolphe Bouguereau. Si aici se promova un academism cu ale carui principii Luchian nu se impaca deloc. In aceasta perioada a cunoscut operele lui Vincent Van Gogh și Paul Cézanne,fiind o adevarata revelatie.
Autoportret în grădină

Despre aceasta perioada afirma: „...Nu m-am împăcat niciodată cu școala... Am învățat mai mult de la Grigorescu și prin muzeele și expozițiile din străinătate”.(Petre Comarnescu: Luchian)
In 1892,pe 9 februarie ,mama lui Stefan moare iar el este nevoit sa se intoarca la Bucuresti.Revenit in tara Luchian se dedica picturii.
In 1893 s-a mutat pe strada Aristide Briand,unde si-a amenajat un atelier.In octombrie participa pentru a doua oara la Cercul Artistic.Lucrari din perioada pariziana(Ultima cursă de toamnă)sau cu tematica romaneasca(Liniște (Amurg) , Transport primitiv, Un conac, Fructe, Vedere din Tg. Jiu, Primul suspin și Cap de expresie) au fost expuse in 1894 a expus la Expozitia artistilor in viata si la Cercul Artistic.
In ciuda criticilor care i-au fost aduse la aceste expozitii pentru stilul si abordarea sa,el continua sa-si sustina ideile impotriva artei de tip academist.In propriul sau atelier a deschis o expozitie personala.
Frecventa cercurile si cafenelele literare si artistice precum Fialkovski si Kubler.Incet ,incet starea materiala a artistului se degradase,cu toate ca mostenise de la parintii sai o avere cu ajutorul careia traise fara griji.Drept marturie despre viata luxoasa a lui Stefan luchian ,au ramas marturiile nepoatei sale Laura Cocea"Lorica" din jurnal,unde isi aminteste cum traia unchiul sau in vila de pe Kiseleff,unde avea amenajat un atelier de lux si avea un etaj intreg alocat servitorilor si custilor pentru curcani,delicatesa care se servea la masa pictorului.
Atelierul pictorului

”Nu era o casă obişnuită, cum mai văzusem pe cele în care locuisem până atunci. De la uşa cea mare din faţă, din vestibul, intrai în salonul mare şi rotund ca la Atheneu. Aici era şi atelierul lui Ştefan".

Ii placea sa isi rasfete nepotii cu cele mai bune delicatese din cofetariile Bucurestiului,sa participe la petrecerile boeme din acele vremi si nu pierdea nici o bataie cu flori de la Sosea ,unde veneau dichisite toate cucoanele in trasuri.
Ducea o viata lipsita de griji,talentat si apreciat de boema bucuresteana.Ii placea sa traiasca bine,cheltuia extraordinar de mult fara macar sa reuseasca sa investeasca cu folos macar o parte din avere.Asa ca ,la doar 31 de ani Stefan Luchian reusise sa prapadeasca tot si era falit.
In 1897-1900 din dorinta de a-si mari veniturile ,Luchian s-a asociat cu Constantin Artachino si cu alti pictori si a pictat biserici din Tulcea (Catedrala Sfântul Nicolae din Tulcea ) femeie cusand

, Alexandria (Catedrala Sfântul Alexandru din Alexandria, probabil 1899) și București (Biserica Brezoianu), 1900).In perioada in care lucreaza la catedrala din Alexandria o cunoaste pe Cecilia Vasilescu,de care s-a indragostit,dar din pacate familia acesteia nu l-a acceptat.Atunci apar si primele semne de boala si in 1901 s-a internat la Spitalul Pantelimon.„Nu v-am scris pentru că mi-a fost tare rău şi încă mi-este, dar mai puţin decât îmi era”, îi scria el din spital prietenului Constantin Mille. „Pe lângă paralizia picioarelor, care e de la şolduri în jos, mâinile îmi sunt complet amorţite şi în imposibilitatea de a face ceva cu ele, apoi încă o serie de boale ce provin tot de la prima, pe care nu ştiu cum să o numesc, pentru că doctorul nu a pus încă diagnosticul. Sunt aici de o lună şi jumătate şi nu am ajuns cel puţin nici să cobor din pat, cu toate îngrijirile distinsului profesor Marinescu. Şi ştiinţa are o limită, aşa că bietul doctor dă şi el din umeri şi îmi recomandă răbdare”. Spalatoreasa

Era bolnav de scleroză multiplă, o afecţiune gravă a măduvei.La 33 de ani s-a luptat cu acesta boala cumplita si cu amenintarea ca isi va pierde vederea. Macinat de saracie si boala,Stefan Luchian nu a renuntat niciodata la pictura.
Pastorita
„Creația lui Luchian a pătruns cu greu în conștiința publicului. Ani în șir succesul îl ocolește, nefiind apreciat decât de un cerc restrâns de prieteni. La expoziția din 1903 n-a vândut nimic. La cea din anul următor, de asemenea, nici măcar chiria sălii n-o poate plăti, din care pricină se vede nevoit să lase în schimb un tablou. Doar pictorul Grigorescu, singur i-a luat o pânză, cu care prilej bătrânul meșter ar fi spus: Am în sfârșit, un urmas"(Marin Mihalache: Prefața la Mărturii Ștefan Luchian)
Intre 1905-1909 este perioada in care creeaza cele mai importante opere atât în ceea ce privește compozițiile, precum și în ceea ce privește portretele, florile și peisajele. Suferinta pe care i-o provoca boala ,se contopea cu cea a oamenilor,a taranilor rasculati sau zgribuliti care inaintau prin viscol si nameti(Sfârșit 1907) La impartitul porumbului

Datorita bolii care avansa ,luptandu-se cu paralizia,a trebuit sa fie ingrijit de rudele sale din familia Cocea care i-au propus să locuiască în casa lor din București. Alaturi de ei si-a petrecut verile in diferite orase unde picta:Constanța, Techirghiol, Govora, Bărăgan, Chiajna…
In 1908 a ,alaturi de familia Cocea a fost sa picteze la Brebu;„Sunt două săptămâni de când mă aflu la Brebu... Sunt foarte mulțumit și lucrez cu atâta dragoste cum nu-mi aduc aminte să fi lucrat vreodată. Dar numai eu știu cu câtă greutate pot să înjgheb cîte un peisăjel. Drumurile sunt rele și lungi și sunt silit să le fac cu carul cu boi. Vezi și tu acum, cum îți vine după vreo trei ceasuri în căruță cu genunchii la gură. Când mă dau jos nu mai simt picioarele de amorțeală. Cred că e ultima încercare pe care o mai fac cu peisajele; e prea greu, prea peste puterile mele. Și ce lucruri frumoase; nu te mai saturi uitându-te la ele: mai ales pe lunca Doftanei, este o minune, nu altceva. Ce folos că drumul până acolo mă zdrobește și dacă n-ar fi spleandoarea naturii, care să mă mai învioreze, n-aș mai mișca.[75]”ii scria unui prieten.
La Brebu a pictat peste 20 de peisaje in pastel.

Chiajna Livada Fantana la Brebu

În anii care au urmat, boala s-a agravat și de la sfârșitul anului 1909 și până la sfârșitul vieții a fost țintuit în fotoliu. Nemaiputand sa se deplaseze Luchian isi indreapta toata energia creatoare in pictarea florilor. Atunci s-au născut spre exemplu celebrele lui naturi moarte cu flori, atunci s-au născut celebrele lui Anemone…Le cerea cunoscutilor care veneau sa il viziteze sa ii aduca flori,pentru a le picta.
Anemone

„... tablourile cu flori... fac din Luchian un colorist inspirat. Înveșnicite de mâna lui, aceste flori sunt realizate doar din câteva trăsături de penel, dar cu multă precizie, cu cât tulburător lirism ! Prin prospețimea și suculența lor, mai păstrând roua răcăroasă a dimineții, petalele cărnoase ne sugerează mai mult decât o realitate vegetală. Poeme de lumină și culoare, de o rafinată gingășie, într-un fel, ele încetează de a mai fi flori, devenind stări sufletești, sentimente, o mărturie plastică revelatoare, care le învăluie
într-o undă de nostalgie, în nu știu ce suflu de spiritualitate. Căci Luchian a știut și a izbutit să imprime motivului starea sa sufletească... fapt pentru care este socotit adesea, nu fără temei, unul dintre cei mai însemnați pictori de flori, nu numai din arta noastră, ci în genere."
(Marin Mihalache:Mărturii - Ștefan Luchian)

Flori
Picta pana la extenuare ,isi pierduse o parte

din vedere insa nu moartea era cea care il speria
cel mai tare ci faptul ca nu va mai putea sa
picteze. Le spunea apropiatilor:
„Credeţi că există o moarte mai bună decât să mori la lucru?”
Spre sfarsitul vietii ii paralizasera degetele si nu mai putea tine penelul,asa ca ruga sa i-l lege de incheietura mainii,pentru ca vroia cu disperare sa picteze. Nicolae Tonizza a fost unul dintre cei care l-au ajutat sa-si lege pensula de mana si care a izbucnit in plans atunci cand l-a vazut „I-am legat pensula de antebraţul mâinii drepte şi mâna lui a început să se zbată nervos şi stângaci pe suprafaţa pânzei şi faţa lui se crispa ca de durerile unei faceri, înfricoşător. Rezonanţele nebănuit de adânci ale unui suflet încă viu m-au impresionat până la laşitate. Am fugit din faţa acelei schingiuiri voite şi, într-o cameră alăturată, în urma perdelelor groase am plâns, plânsul sec al neputinţei mele detestabile”…
Pictorul Traian Cornescu, soţul Laurei Cocea,a fost cel care a stat langa el si l-a ajutat pana la sfarsitul vietii.Luchian ii dadea indicatii in trasarea contururilor pe panza,iar apoi el le umplea cu culoare.
Stefan Luchian a fost umilit de Take Ionescu,acesta acuzandu-l de plagiat:"...El a născocit fabula plagiatului admis de autor şi în colaborare, şi a depus la Parchet o plângere de excrocherie împotriva pictorului Stefan Lukian.

Ceva mai monstruos - s-a găsit un procuror, un tânăr procuror, care s-a transportat la locuinţa artistului, ca să-l aresteze, şi care găsindu-l pus în fiare de Dumnezeu, s-a mărginit să-l declare arestat în pat... Fără această intervenţie şi ofensă a Justiţiei în ultimele zile de viaţă ale artistului, Luchian putea să mai trăiască un timp”.spunea Tudor Arghezi

Cu putin timp inainte sa moara,George Enescu i-a facut una dintre cele mai mari bucurii:a mers si i-a cantat la vioara:

Muzeului Memorial ”George Enescu” din Dorohoi sursafoto

"... Uşa lui Luchian era slobodă şi deschisă orişicăruia, ziua şi noaptea, ca la biserică. O candelă veghea cu scânteia ei, ca să desluşească vag, pe întuneric, lucrurile din odaie.

L-am găsit într-o dimineaţă zgribulit, dar însufleţit, şi cu ochii lui frumoşi, aprinşi. După ce-l părăsiseră rând pe rând toate organele care fac viaţa – dacă nu plăcută cel puţin suportabilă, – mai trăiau din el ochii şi glasul, care a grăit articulat pâna la stingerea fiinţei lui întregi.Luchian plângea, plângea de o emoție fericită. Mi-a povestit că venise noaptea o umbră cu pelerină, strecurată în odaia lui mută. Umbra a scos din pelerină o vioară și a cântat. I-a cântat două ore întregi, parcă o muzică din altă lume. Apoi, umbra și-a luat vioara și pelerina, s-a apropiat de patul răstignitului și i-a spus «Iartă-mă, te rog, sunt George Enescu».”Tudor Arghezi (în Romania Liberă11mai1955)

Stefan Luchian a murit in noaptea de 27 spre 28 iunie 1916 la varsta de 48 de ani,in casa sa de pe strada Mendeleev ,pe care reusise sa o cumpere,cu patru ani inainte. Pe sevalet,inmarmurita, ramasese neterminata ultima creatie: un chip de femeie.Luchian a fost înmormântat, la 30 iunie 1916, în Cimitirul Bellu.

Cunoscut drept pictorul florilor, Luchian rămâne unul dintre cei mai talentați pictori români.

“Luchian avea toate darurile marelui artist şi, în primul rând, acel caracter autentic, acea neîmblânzită vehemenţă a personalităţii după care recunoşti pe maeştri… Profunda capacitate afectuoasă şi energie, o melancolie îmbinată cu o viguroasă autoritate…, un sentiment nervos al formei, sunt trăsăturile pe care le sesizăm mai bine în caracterul şi în talentul său. Într-o limbă totodată sonoră şi suavă, Luchian a fost un mare revelator al sufletului românesc”. spunea Vianu despre Luchian.